Istoria vampirismului. Despre vampiri.

Primii vampiri

Cele mai vechi legende despre vampiri s-au pastrat de patru mii de ani si vin de la asirienii si babilonienii din Mesopotamia. Acestia se temeau de Lamastu, o zeita demonica ce vina oameni. In legendele asiriene, Lamastu (in traducere, „cea care sterge”), fiica zeului Anu, se furisa noaptea in casele oamenilor, fura sau ucidea bebelusii in leagane sau chiar in pintecele mamei, vina si adulti, sugea singele barbatilor tineri, provocind boli, sterilitate si cosmaruri. Deseori, Lamastu este descrisa cu aripi si gheare de pasare, iar uneori – cu cap de leu. Pentru a se proteja de aceasta, femeile insarcinate purtau amulete cu Pazuzu, un alt zeu rau, care a infrint-o cindva pe Lamastu.

Lamastu este asociata cu Lilith, o figura proeminenta din unele texte iudaice. Scrierile despre Lilith variaza considerabil, dar versiunea cea mai vehiculata a povestii este ca ar fi fost prima femeie. Dumnezeu i-ar fi creat pe Adam si pe Lilith din pamint, din care cauza intre ei aparusera in curind neintelegeri. Lilith a refuzat sa i se mai supuna lui Adam si a plecat din Eden, nascindu-si propriii copii. Dumnezeu a trimis trei ingeri sa o aduca inapoi. Fiindca ea a refuzat, ingerii i-au promis ca-i vor ucide zilnic cite 100 de copiii pina cind va hotari sa se intoarca. Lilith, in schimb, a jurat ca va distruge copiii oamenilor. Imaginea lui Lilith ca ucigasa de copii, se pare ca a fost preluata direct din legenda despre Lamastu. Si Lilith este descrisa ca un demon cu aripi si gheare ascutite, care vine noaptea sa fure copiii nou-nascuti sau fetii din femeile insarcinate. Desi este descrisa ca o creatura terifianta, Lilith are calitati seducatoare. Evreii credeau ca ea vine noaptea la barbati sub forma unui succubus (femeie-demon care intretine contacte sexuale cu barbatii, cind acestia dorm). 

Grecii antici se temeau de niste creaturi asemanatoare, in special de Lamia, o demonita cu cap si trunchi de femeie, dar cu partea de jos a corpului – de sarpe. Intr-o versiune a legendei despre Lamia, aceasta a fost una dintre amantele muritoare ale lui Zeus. Plina de gelozie si furie, sotia lui Zeus, zeita Hera, a innebunit-o pe Lamia si ea si-a mincat toti copiii. Cind si-a dat seama ce a facut, Lamia s-a infuriat atit de tare, incit s-a transformat intr-un monstru nemuritor care, din gelozie, a inceput sa suga singele pruncilor. Grecii se temeau si de Empusai, fiica malefica a lui Hecate si zeita vrajitoriei. Aceasta, putind sa-si schimbe infatisarea, iesea noaptea din Hades (lumea subterana), sub forma unei femei frumoase, si seducea pastorii de pe cimp, devorindu-i. O creatura similara, Baobhan Sith, se face prezenta si in folclorul celtic.

Vampirii apar si in mitologia Asiei. Printre personajele de cosmar, descrise de folclorul indian, sint Rakshasa (o creatura care isi poate schimba forma si devoreaza copii) si Vetala. Ambii demoni preluau controlul asupra cadavrelor si atacau oamenii vii. Folclorul chinez ne spune ca unii morti pot sa se ridice din mormint si sa se intoarca in lume. Aceasta se intimpla atunci cind spiritul unei persoane (p’o) nu putea ajunge in lumea de dincolo, din cauza faptelor rele comise in timpul vietii. Spiritul, infuriat de soarta-i oribila, readucea trupul la viata si ataca oamenii noaptea. Un mort – deosebit de periculos, cunoscut si ca Kuang-shi (sau Chiang-shi), putea sa zboare si sa ia diverse forme. Acesta era acoperit de par alb, avea ochi rosii, stralucitori, si isi musca victimele cu dintii ascutiti.

Triburile nomade si negustorii au raspindit diferite legende despre vampiri in intreaga Asie, Europa si Orientul Mijlociu. Cu timpul, diversele elemente ale acestor povesti se combinau, creind alte mituri despre vampiri.

Vampirii nostri si ai vecinilor

Legenda celui mai celebru vampir european, Dracula, si cele care au derivat din aceasta au fost inspirate direct din folclorul Europei de Est. Arhivele istorice contin zeci de figuri mitice de vampiri in regiune, datind de sute de ani. Desi au diferite caracteristici, majoritatea acestor vampiri se pot clasifica in doua categorii: demoni (sau supusii diavolului), care au reanimat cadavre ca sa poata umbla printre cei vii, si spirite ale mortilor care nu vor sa-si paraseasca propriile trupuri. Dintre primii, cei mai importanti au fost upir (Rusia) si vrykolakas (Grecia). In aceste traditii, pacatosii, pruncii care n-au primit botezul si alti oameni, care nu apartineau credintei crestine, puteau fi reanimati dupa moarte. In special, erau vizati vrajitorii, fiindca si-au vindut sufletul diavolului inca in timpul vietii.
Parasindu-si mormintele, aceste cadavre terorizeaza comunitatea, hranindu-se cu singele celor vii. Se spune ca ele trebuiau sa se intoarca periodic in morminte, pentru a se odihni. Cind oamenii presupuneau ca un mort a devenit vampir, ii exhumau trupul si incercau sa alunge din el spiritul malefic. Cel mai des distrugeau cadavrul prin decapitare, incinerare sau infigindu-i o tepusa in inima. Totodata, mortii puteau fi ingropati cu fata in jos, ca sa sape in pamint si sa nu iasa afara in cazul in care nu vor fi primiti in lumea cealalta. Altii puneau o tepusa deasupra cadavrului, pentru ca acesta, de va incerca sa iasa din groapa, sa se intepe.

Vampirii din Moldova si Valahia sint numiti strigoi. Acestia sint, de regula, spirite umane care s-au intors din morti. Spre deosebire de upir sau vrykolakas, strigoii trec mai multe etape inainte de a iesi din mormint. Initial, strigoiul este un poltron invizibil, care isi necajeste membrii familiei, miscind mobila si furind mincarea. Pe urma devine vizibil si arata exact ca si atunci cind era in viata. El se intoarce la familia sa, furindu-i vitele, cersind de mincare si aducind boli. Hranindu-se cu oameni, strigoii isi maninca mai intii apropiatii, iar apoi pe oricine le iese in cale. In unele texte se arata ca strigoiul suge singele victimei direct din inima. La inceput, la fel ca un upir, strigoiul trebuie sa se intoarca in mormint cu regularitate, insa dupa sapte ani poate sa traiasca oriunde. Se zice ca strigoii calatoreau pe distante mari in alte orase, unde incepeau o viata noua, obisnuita, intilnindu-se, insa, o data pe saptamina, cu alti semeni de-ai lor.

In afara de strigoii morti, oamenii se temeau si de cei vii. Asa erau numiti oamenii blestemati sa devina, dupa moarte, strigoi morti. De obicei, copiii nascuti cu malformatii erau considerati strigoi vii. Daca un strigoi mort traieste printre oameni si are copii, acestia sint blestemati sa devina strigoi dupa moarte. La moartea unui strigoi viu, familia ii distrugea cadavrul, ca sa se asigure ca acesta nu va mai iesi din groapa.

In alte parti ale Europei de Est, creaturile care semanau cu strigoii erau cunoscute ca vampir sau vampyr. Erau, probabil, variatii ale upirului rus, pentru ca, ulterior, limba engleza sa adopte numele vampire. In secolele XVII si XVIII, „isteria vampirilor” s-a raspindit in toata Europa de Est. Oamenii afirmau ca isi vad rudele decedate, umblind si atacindu-i pe cei vii. In consecinta, autoritatile au deschis zeci de morminte, infigind tepuse in cadavre sau arzindu-le. Mai tirziu, panica a ajuns in vestul Europei si a condus la multe speculatii academice in aceasta privinta, la crearea literaturii si a picturii despre vampiri. Toate acestea l-au inspirat pe irlandezul Bram Stoker sa scrie romanul „Dracula”.

Vampirul modern

Abraham Bram Stoker, director de teatru si romancier, nu a fost primul care a scris un text beletristic despre vampiri, insa versiunea din 1897 a romanului sau a prins cu adevarat. Motivul principal al operei este atit personajul negativ, Contele Dracula, cit si firul actiunii. Stoker a ajuns la aceste doua elemente in urma unor cercetari indelungate. In fond, el plaseaza actiunea in muntii din Transilvania, iar vampirii lui se conduc de folclorul est-european si cel al tiganilor. Alegind diferite caracteristici ale miturilor despre vampiri si inventind el insusi unele lucruri, Stoker a creat standardul vampirului modern: foarte inteligent, fara reflexie, cu puteri supraumane, isi pierde puterile la lumina soarelui si este respins de crucifixe.

Precum spuneam, Stoker a descoperit si a ales numele personajul sau dupa indelungi cercetari. Dracula este printul Vladislav Basarab, care a domnit in Valahia la mijlocul sec. XV si, deci, este un personaj istoric adevarat. Este supranumit Vlad Tepes, ca urmare a obiceiului de a-si trage in teapa prizonierii. Tatal lui, Vlad Dracul, si-a primit acest nume in semn de recunostinta pentru suportul adus Ordinului Dragonului, din care facea parte. Se spune ca adevaratul Dracula avea o reputatie de barbar, desi acest fapt nu este universal acceptat, la fel cum nu exista dovezi ca oamenii l-ar fi considerat vampir. Personajul negativ al lui Stoker nu seamana cu adevaratul Dracula, scriitorul imprumutind, de fapt, doar numele printului. Spre deosebire de strigoi, care nu au unde sa locuiasca, vampirul lui Stoker era un aristocrat bogat, care se ascundea intr-un castel grandios.

In piesa „Dracula”, prezentata in 1927, si in filmul care a urmat in 1931, Bela Lugosi a adoptat aceasta ipostaza de aristocrat, jucind rolul unui conte gentleman, suav si sofisticat. Piesa a introdus in uz si costumul tipic al lui Dracula: haine negre si o manta. Desi in roman contele este descris ca un om batrin si lipsit de vlaga, imaginea suava a lui Dracula a prins la public, raminind astfel in zeci de filme si picturi. De-a lungul anilor, ea a continuat sa evolueze, gratie noilor interpretari ale scriitorilor si regizorilor. In nuvelele sale, Anne Rice le da vampirilor constiinta si emotii, prezentindu-i ca pe niste oameni adevarati, care nu sint neaparat rai. In serialul televizat „Buffy, ucigasa de vampiri”, regizorul Joss Whedon a adoptat, de asemenea, ideea vampirilor cu suflet. Astfel, se face vadita o tendinta de „demitizare” a legendelor despre vampiri si de creare a unei noi imagini a acestora. Un exemplu graitor in acest sens in reprezinta filmele din seria „Blade”. Iar scriitorul rus Lukianenko, in seria „Dozor”, le atribuie vampirilor un rol minor – de personaje malefice de cel mai jos rang, similare capcaunilor.

Originile credintei in vampiri

Desi majoritatea oamenilor de stiinta au cautat sa afle in folclor originile credintei in vampiri, unii istorici au incercat sa cerceteze originile fizice ale acesteia. Motivul: exista unele boli ce ar putea provoca un comportament vampiric.
Una dintre acestea este porfiria, o maladie genetica rara, de care se poate imbolnavi o persoana din 200 de mii si care presupune nereguli in producerea de heme – un pigment din singe, bogat in fier. Oamenii cu forme grave de porfirie sint foarte sensibili la razele solare, au dureri abdominale puternice si pot sa sufere de delir acut. Altii au gura si dintii rosietici, din cauza producerii neregulate a pigmentului. In trecut, maladia se trata prin consumul de singe pe cale orala, care corecta dezechilibrul din organism, desi nu exista nicio dovada clara in privinta eficacitatii acestui tratament. Daca porfiria se depisteaza la parinti, probabilitatea transmiterii ei la copii este de 25 la suta. In istoria medicinii sint descrise circa 80 de cazuri de porfirie ereditara acuta, considerata incurabila. Se presupune ca, in unele cazuri, aparitia ei este o consecinta a incestului. Despre legatura dintre porfirie si vampiri, pentru prima data s-a expus Lee Illis din Hampshir. In 1963, el a prezentat Asociatiei Regale de Medicina monografia „Despre porfirie si etiologia capcaunilor”, care continea o trecere in revista amanuntita a descrierilor istorice despre vampiri, comparate cu simptomele porfiriei.

O alta radacina fizica probabila a credintei in vampiri poate fi catalepsia, o boala ciudata, asociata cu epilepsia, schizofrenia si altele care afecteaza sistemul nervos central. In timpul unei crizei de catalepsie, omul pur si simplu ingheata: muschii ii devin rigizi, trupul i se raceste, iar bataile inimii si respiratia ii incetinesc. Un suferind de catalepsie acuta poate fi confundat cu un cadavru. Astazi, medicii dispun de cunostintele si instrumentele necesare ca sa determine daca un om este viu sau mort, dar in trecut oamenii se bazau doar pe aparente. Despre imbalsamare nici nu se stia pe atunci, asa ca oricine parea sa fie mort era inhumat deodata. O criza de catalepsie poate dura mai multe ore sau chiar zile in sir. De aceea, unii „morti” isi reveneau in mormint si, daca groapa nu era prea adinca, reuseau sa iasa si sa se intoarca acasa.

Si procesul de descompunere a cadavrelor poate sa sugereze credinta oamenilor in vampiri. Faptul ca unghiile si parul mortilor continua sa creasca, iar gazele din corp devin expansibile, sporind volumul abdomenului, ca si cum defunctul ar fi mincat, da unele impresii de viata. Iar infigind o tepusa intr-un asemenea cadavru, acesta ar putea sa erupa, eliberind tot felul de fluide, fapt prin care generatiile de altadata ar fi inteles ca mortul s-a hranit cu oameni vii.

Desi aceste lucruri au putut alimenta frica de „morti vii”, originile credintei in vampiri sint, probabil, mai mult de ordin psihologic. Fiind unul dintre cele mai misterioase aspecte ale vietii, moartea a preocupat adeptii culturilor din toate timpurile. Una dintre caile de a o accepta este personificarea mortii intr-o forma tangibila, respectiv, crearea unor personaje ce ar reprezenta-o. Vampirii personifica, in special, partea intunecata a umanitatii. Lilith, Lamastu si alte demonite sint opusul „sotiei si mamei bune”. In loc sa le poarte de grija sotului si copiilor, ele omoara pruncii si seduc barbatii. La fel, „mortii vii”, in loc sa-si ajute familiile, le maninca. Prin asocierea raului cu personaje supranaturale, oamenii pot sa-si controleze propriile tendinte negative, exteriorizindu-le. Or, aparitia, de-a lungul istoriei, a creaturilor monstruoase in imaginatia oamenilor, precum si fascinatia continua a acestora fata de vampiri, demonstreaza ca manifestarea temerilor noastre, prin intermediul acesti monstri, tine de natura umana.

ELIZABETA din Transilvania

Pe parcursul istoriei, au existat mai multi oameni cu un comportament vampiric. Cel mai faimos vampir a fost Elizabeta de Bathory, o nobila din Transilvania, care a trait intre 1560–1614. Elizabeta, fiind ingrozita de gindul ca imbatrineste, era convinsa ca imbaierea in singe – poate si consumul acestuia – este secretul unei infatisari tinere. Cu acest scop, ea a torturat si a ucis sute de oameni, majoritatea victimelor ei fiind fete tinere. Cind faptele Elizabetei au devenit cunoscute, ea a fost judecata si inchisa in castelul sau, unde a si murit.

Cei care intr-adevar sug singe

In multe filme moderne si carti, vampiri iau forma unui liliac – un animal adevarat, care se hraneste cu singe. In realitate, liliecii vampiri nu isi ucid prada si aproape ca nu reprezinta un pericol pentru oameni. Ei sint mici, retrasi si docili. Creaturile vampirice, care isi pot schimba forma, exista in legende de mii de ani, insa legatura lor cu liliecii vampiri este destul de recenta. Acestia traiesc doar in America Centrala si de Sud, asa ca europenii si asiaticii nu stiau nimic despre ei, pina cind exploratorii europeni au descoperit niste creaturi ciudate, pe care le-au incorporat in mitul vampirului, concepindu-le ca pe niste monstri.

El Chupacabra

Legende despre creaturi care sug singe sint prezente si in multe culturi din zilele noastre. O asemenea creatura foarte cunoscuta in America de Centrala si de Sud este El Chupacabra, in traducere: „cel care suge caprele” (de singe).

Regele George al III-lea al Angliei, care a domnit in a doua jumatate a sec. XVIII, este cunoscut in istorie mai mult pentru infringerea in fata americanilor, decit pentru interesul fata de stiinte si arte. Nebunia acestui monarh – fondator al celebrei Royal Academy of Arts si pasio­nat de stiintele astronomice – reprezinta inca o pagina de istorie medicala, care nu a fost pe deplin elucidata. In 1966, doi medici englezi publicau, in British Medical Journal, o teorie potrivit careia nebunia regelui George era cauzata de porfirie acuta intermitenta, de care ar fi suferit. Simptomele de porfirie au fost regasite in insemnarile medicilor care il ingrijeau: Excelenta Sa avea citeodata dureri abdominale acute, insotite de slabiciune musculara extrema, dereglari psihice si – semn caracteristic acestei maladii – culoarea rosie a urinei, determinata de excesul de porfirine urinare. Medicii considerau
ca suferinta regelui ar fi fost provocata de o intoxicatie cu arsenic. Dar un alt doctor, adus de la tara, care folosea terapia prin munca pentru reintegrarea sociala a pacientilor cu dereglari psihice, a emis ipoteza ca regele suferea de „nebunie”.

In timpul sederii la curte, terapeutul necunoscut a fost martor la o criza de porfirie a regelui, considerind acest caz drept un succes terapeutic! Desi Parlamentul a incercat, in numeroase rinduri, sa-l detroneze din cauza afectiunii de care suferea, in perioadele dintre crize, sanatatea regelui se recupera si capacitatea de a conduce regatul ii era intacta. A fost totusi detronat in 1811, dupa o domnie de sase decenii, de catre printul de Wales. A murit noua ani mai tirziu.

 Sursa: 2012 Era Noastra